Love Story

Mi-am pus inima în palmele aspre ale Argentinei cu inconștiență. N-a fost alegerea mea. A fost a pletelor lui Kempes din ‘78, a stadioanelor pline de papelitos, a sonorității exotice din Fillol, Passarella sau Ardiles, a misterului venit de pe tărâmuri îndepărtate unde, în mintea mea, ajunsese doar corabia Speranța din ”Toate pânzele sus!” în drumul spre Țara de Foc.

Argentina m-a prins într-un tango frenetic o dată la patru ani și nu mi-a mai dat drumul. Rochia ei cu dungi albiceleste m-a vrăjit pentru totdeauna. M-a amețit cu mișcările ei ireale, m-a îmbătat cu parfumul driblingurilor lui Diego. Cu micile și marile ei furtișaguri, cu văicărelile și lacrimile ei, cu magia cuprinsă în fiecare gol, în fiecare neputință.

Văzându-mă câștigat iremediabil, Argentina și-a permis să mă și izbească de înfrângeri istorice, de tragedii naționale, de dezamăgiri absolute.

Vali Moraru scrie despre love story

Mi-am hrănit iubirea decenii la rând doar din nostalgie și iluzii. Se întâmplă deseori să nu mai rețin neapărat fapte. Doar trăiri, mirosuri, frânturi de imagine, sentimente, senzații de moment. Nostalgia golurilor extraterestre cu Belgia și Anglia, a pasei cuceritoare pentru Burruchaga din finala cu RFG, a soarelui de pe Azteca, a umbrei ilogice de la mijlocul terenului, a imaginii lui Diego triumfător, cu trofeul ca un bebeluș în brațe.

Cu toată nostalgia asta profundă m-am hrănit în vremurile de deznădejde. Penalty-ul lui Brehme sau dopingul lui Diego. Singurele momente când nu am plâns Argentina au fost la golul lui Gabi Balint și la cele ale lui Ilie și Gică. Iluzia unui nou Diego m-a ajutat apoi. Vedeam că nimeni și nimic nu mai poate fi ca Diego, dar v-am mai zis, Argentina mă amețise, speram irațional. Fără de speranță, poate că ceva ar fi murit între timp.

Poate că tocmai din speranță s-a născut Leo. Comparabil și nu prea. Privit cu suspiciune la început. Un nou Diego care va eșua? Leo a urcat repede și sigur spre top. Nu știu alții cum sunt, dar eu nu l-am simțit niciodată al Argentinei așa cum l-am simțit pe Diego. Și cred că și mulți argentinieni au avut același sentiment.

Leo a plecat prea devreme din Argentina, și-a luat și familia. Apoi, impactul lui la națională nu a fost cel așteptat. O finală de Mondial, atât, fără ca lumea să-i cadă la picioare așa cum o făcea aproape săptămânal în Champions League. Leo era un fotbalist foarte bun al cărui devotament pentru culorile Argentinei începea să fie pus la îndoială. Asta în timp ce Diego rămăsese un zeu.

Acum pare că lucrurile s-au schimbat. Sau e doar iubirea care mă orbește? Leo pare maturizat și responsabil. Ia o Copa America la dușman acasă. Și trage după el echipa la Mondialul început dezastruos cu saudiții. E liderul care părea că nu poate fi. E cel care nu mai ridică probleme, ci oferă soluții.

Messi ajunge să dea peste cap orice regulă de interviu după meci. Jurnaliștii profită de postura lor și îi fac dedicații de dragoste în direct. Îi pun pe telefon imagini cu reacția familiei la gol sau îi transmit că a ajuns în inima unui întreg popor. Alții îi îmbrățișează pe jucători la zona de flash-interviu și plâng împreună. Suporterii sunt cu zecile de mii pe stadioanele din Qatar și cu sutele de mii la Obeliscul din Buenos Aires. Unde se cântă non-stop cântece cu Diego, cu Leo.

E o nebunie generală. O întreagă națiune și, odată cu ea, o bună bucată de planetă au intrat într-un vârtej de unde nu există decât două feluri de a ieși. Ori trântit abrupt la pământ de Mbappe, ori ridicat de Messi spre eternitatea azuriului de pe steag.

Oricum se va termina, mai există și lucuri certe pe lumea asta. Unul e că Messi și-a câștigat indiscutabil dreptul argentinian de a sta alături de Diego în istorie. Celălalt e că inima mea va rămâne tot acolo, în palmele aspre ale Argentinei.